___________________________________________________________

O sută de ani? Poate mâine…

–          Totuși afară e minunat. Cu toate războaiele aici petrecute, nici nu se mai recunoaște. Doar privitul la copilașii ăștia dragi ce tropăie parcul împrejur, minunat, nici nu-mi vine a crede. Adevăratul ogheal pentru inimă. Eu numesc aceasta ”Libertate”.

Îmi aduc aminte de primii mei ani la facultate. Când am decis să devin militar. Tacă-meu mă vedea avocat, maică-mea, ca maicile, dorea să fiu fericit – dar n-aveam de ales. Simțeam necesitatea să combat umăr la umăr cu frații mei. Câteodată-mi ziceau că nefericirea mea era de a-mi iubi prea înfocat patria.

Pentru a fi recrutat, trebuia să umplu un formular de admisie la academie. Citind hârțoaga, remarcasem că era înscrisă o restricție de vârstă. N-aveam încă ”optșpe” ani, deci trebuia s-aștept.

Când m-am înscris pentru a treia sesiune la facultate, m-am și mutat în căminul universitar. O casă veche de trei etaje cu multe cămăruțe, dar prea puține în comparație cu numărul cererilor. N-aveam bucătărie. O cameră, un pat, un balcon și un colțișor pentru studii. Îl foloseam pentru a-mi prepara bucatele, adică ceapa și pâinea. Eram trei în cămară – când mi-aduc aminte cum dormeam noi împreună, mă pufnește râsul – și cincizeci care foloseam două toalete, ce simțeau putreziciunea.

Mi-a sosit a optsprezecea zi de naștere, cred c-o așteptam sesiunea-ntreagă. Între timp ce jucau buneii hora, i-am anunțat alor mei că mă voi înscrie la o școală militară. Tata era surprins, mama mai puțin, cred că știa și o aștepta s-o declar, dar nu dorea să recunoască fiindcă, ce mamă și-ar fi dorit ca copilul să se războiască?

–          Și studiile?

–          Desigur că e interesant, dar nu și pentru mine.

–          Oh! Puiule! S-a exclamat mama, tata are dreptate. Ești primul peste tot, primul din clasă!

Ceva mai târziu m-am dus să-mi revăd amicul:

–          Desigur că e o decizie dificilă. Plus la toate, ce vei face cu iubita?

–          Ce? Ce, iubită?

–          Hai mă, demult remarcaseși că la toate legate de viitor, te mai preocupă și o altă chestie. Logic admit că ai ă prietenă, acolo, la facultate.

–          Și de când, spuseși că ne cunoaștem?

–          Da!, (haha), de mult, prea mult!

Mirabela îi zicea. N-o cunoșteam de cine știe ce mult timp. Dar aveam o presimțire că mi-am găsit sufletul pereche.

–          Mă părăsești?

–          Nu, de ce zici asta? Cu mirare i-am zis.

–          Dacă bărbatul anunță unei doamne că are nevoie să discute serios cu ea, atunci sunt doar două opțiuni: ori dorește să-i propună o întâlnire, ori dorește s-o părăsească. Sunt a ta, deci nu rămâne decât o opțiune.

I-am zâmbit, și i-am explicat ce am în planuri pentru viitor. Era categorică! Atunci i-am declarat că e ceea ce m-ar face fericit și ce doresc cu ardoare. M-a sărutat și mi-a zis că nu dorește să mă fadă doar o săptămână pe an.

Am renunțat la o femeie frumoasă, un serviciu demn, la o viață modestă și calmă pentru a merge pe front.
Nu, n-am mers direct pe front. După ce am depus actele, vineri 6 august 1940, am primit o scrisoare de confirmare, două săptămâni mai apoi. Spunea că sunt acceptat ca voluntar, și că voi fi nevoit s-aștept o mașină ce mă va lua pe 26 august.

Părinții mă priveau, trist, plecând. În mașină, nu eram singur. Mai erau doi crai, desigur că mult mai în vârstă decât mine. Ajunși, generalul taberei ne-a urat bun venit și ne-a zis să mergem în cazarmă să ne instalăm comod. Peste vre-un ceas, ne-a chemat la el în birou. Ne-a explicat mai multe reguli a le taberei și …

–          Auziți?

–          Pardon? Unul din recruții veniți cu mine, i-a zis.

În momentul acela, semnalul de alarmă a fost declanșat. Generalul și-a chemat unul din subordonați, și l-a întrebat ce se întâmplă. Raportul nu l-a bucurat prea mult. Au fost reperate trupe inamice la un kilometru distanță de tabără. Generalul a ieșit ca fulgerul afară, iar subordonatul  ne-a ordonat să rămânem în cazarmă, locul cel mai sigur a taberei.

După o oră de sunete de mitralieră, zbierături și stres, totul s-a liniștit. Eram ca pe jăratec. Și când credeam că cel mai rău a trecut, iată că și ușa s-a deschis. Un ofițer rănit, rus, a împins-o.
Tot ce-mi mai amintesc e doar faptul că mi-am închis ochii, la primul foc de pistol, și i-am deschis la al doilea. Tânărul recrut, ce vorbise în cabinetul generalului, zăcea la pământ. Iar eu îi fixasem fruntea, fruntea și punctul roșu, aproape negru, ce îl avea lipit de ea. Cu ajutorul a încă doi novici, tânărul venit cu mine l-a neutralizat pe ofițer, iar eu… eu am rămas așa, țeapăn.

Am fost traumatizat și rămas timp de optzeci de ani. Zece într-o clinică, iar restul, practic pe spatele alor mei. Singurul meu sens, de atunci, a rămas Anca. Fetița mea și a Mirabelei. Când o priveam uitam de tot. Chiar și când a început să îmbătrânească, eu tot o vedeam pe fetița mea dulce. Ea îmi aducea o liniște interioară, acea fără care nu aș fi putut trăi atâta.

Mâine voi avea o sută de ani. Sau poate nu…

–          Tată! S-a exclamat Anca Antonescu, când l-a văzut pe acesta închizându-și ochii, încălziți și obosiți.

”Se spune că omul își revede momentele marcante din viață, înainte de a-și da sufletul. Se spune…”

© Vazilevz

Anunțuri